Simt ca ma trec caldurile, cand ma gandesc la greutatile vietii ce vor veni de-a valma peste a noastra incitanta viata de studenti, si incercarile noastre de a le face fata. Stateam azi si discutam cu niste 'oameni', iar unul, pentru a 'cosmetiza' o gluma, a folosit desigur o formulare pe masura: 'in crucea ma-tii!'. Si atunci mi-am dat seama ca la noi a spune o gluma, reprezinta un proces asiduu de folosire a celor mai crancene injurii posibile, pentru a reusi starnirea macar a unui zambet. De multe ori pentru a avea succesul scontat, trebuie sa te legi cat de cat si de cele sfnte, deoarece traim intr-o tara libera si cu cat arunci dejectii in ceva maret,cu atat reusesti sa te faci auzit si chiar admirat. Tara lu' peste continua sa uimeasca intr-un sens invers si ireversibil.
Majestăţile lor Regele României, Regele Grecilor, Regele Muntenegrului şi Regele Sârbilor, de o parte, şi Majestatea sa Regele Bulgarilor, pe de altă parte, însufleţiţi de dorinţa de a pune capăt stării de război care există în prezent intre ţările lor respective, voind, dintr-un sentiment de ordine să stabilească pacea între popoarele lor atât de mult încercate, au hotărât să încheie un tratat de pace definitiv. Majestăţile Lor pomenite mai sus, au numit, în acest scop următorii plenipotenţiari.
Majestatea Sa Regele României:
Excelenţa Sa domnul Titu Maiorescu, presedintele Consiliului său de Ministri, ministru al afacerilor străine;
Excelenţa Sa domnul Alexandru Marghiloman, ministrul său de finanţe;
Excelenţa Sa domnul Take Ionescu, ministrul său de interne;
Excelenţa Sa domnul C. G. Dissescu, ministrul său al cultelor şi al instrucţiunii publice;
Generalul de divizie adjuvant C. Coandă, inspector general al artileriei;
Colonel C. Christescu, subşef al Marelui Stat-Major al armatei sale.
Majestatea Sa Regele Grecilor:
Excelenţa Sa domnul Elefterios Venizelos, preşedintele Consiliului său de Miniştri, ministru de război;
Excelenţa Sa domnul Dumitru Panas, ministru plenipotenţiar;
Domnul Nicolae Politis, profesor de drept la Universitatea din Paris
Căpitanul Ath. Exadactylos si Căpitanul C. Pall.
Majestatea Sa Regele Muntenegrului:
Excelenţa Sa generalul-serdar Janko Vukotici, preşedintele Consiliului său de Miniştri, ministru de război şi Domnul Jan Matanovici, fost însărcinat cu afacerile Muntenegrului la Constantinopol.
Majestatea Sa Regele Serbiei:
Excelenţa Sa domnul Nikola Pasici, preşedintele Consiliului său de Miniştri, ministru al afacerilor străine;
Excelenţa Sa domnul Mihail Ristici, trimisul său extraordinar şi ministru plenipotenţiar la Bucureşti;
Excelenţa Sa domnul doctor Miroslav Spalaicovici, trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar;
Colonelul K. Smilianovici si Locotenentul colonel D. Calafatovici.
Majestatea Sa Regele Bulgariei:
Excelenţa Sa domnul Dimitri Toncev, ministru său de finante;
Generalul-maior Ivan Fitcev, şef de Stat-Major al armatei sale;
Domnul Sava Ivanciov, doctor în drept, fost vicepreşedinte al Sobraniei;
Domnul Simion Radev si Locotenentul-colonel de stat major Constantin Stanciov.
Care, după propunerea Guvernului Regal al României, s-au întrunit în conferinţa la Bucureşti, întăriţi cu depline puteri, găsite în regulă. Din fericire s-au înteles şi au convenit cele ce urmează:
ARTICOLUL I
Cu începere din ziua schimbului ratificărilor acestui tratat, pace şi prietenie vor domni între Majestatea Sa Regele României, Majestatea Sa Regele Grecilor, Majestatea Sa Regele Muntenegrului, Majestatea Sa Regele Serbiei, Majestatea Sa Regele Bulgarilor, între moştenitorii şi urmaşii lor, Statele lor şi supuşii respectivi.
ARTICOLUL II
Între Regatul Bulgariei şi Regatul României, vechea graniţă între Dunăre şi Marea Neagră este, în conformitate cu procesul-verbal încheiat de delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul nr. 5 din 22 iulie/4 august 1913 al Conferinţei din Bucureşti, rectificată în modul următor; Noua graniţă va porni de la Dunare, din sus de Turtucaia ca să ajungă în Marea Neagră la miazăzi de Ekrene.
Între aceste două puncte externe, linia de graniţă va urma traseul indicat pe hărţile 1/100000 şi 1/200000 ale Statului-Major român şi după descrierea anexată acestui articol.
E hotărât înţeles că Bulgaria va dărâma, cel mai tarziu într-un răstimp de doi ani, lucrările fortificaţiilor existente şi nu va construi altele la Rusciuk, Şumula, în părţile intermediare, şi într-o zonă de douăzeci de km. împrejurul Balcicului.
O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi va fi însărcinată ca, în 15 zile care vor urma după semnarea acestui tratat, să execute la faţa locului traseul noii graniţe, conform stipulaţiilor precedente. Această comisie va prezida la împărţirea proprietăţilor imobiliare şi capitalurilor care până acum au aparţinut în comun judeţelor, comunelor, sau comunităţilor de locuitori despărţiţi prin noua linie de graniţă. În caz de neînţelegere asupra traseului şi asupra măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligă a se adresa unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru, a cărui decizie asupra punctelor în litigiu va fi considerată ca definitivă.
ARTICOLUL III
Între Regatul Bulgariei şi Regatul Serbiei, graniţa va urma, conform procesului-verbal încheiat de către delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul nr. 9 din 25 iulie/7august 1913 al Conferinţei din Bucureşti, următorul traseu:
Linia de graniţă va pleca de la vechea graniţă, din culmea Patarica, va urma vechea graniţă turco-bulgară şi linia de despărţire între Vardar şi Ştruma cu excepţia ca adânca vale a Strumiţei să rămână pe teritoriul sârb; ea va merge până la muntele Belasica, unde va împreuna cu graniţa bulgaro-greacă. O descripţie detaliată a acestei graniţe şi traseul pe harta 1/200000 a Statului-Major austriac, sunt anexate articolului de faţă. O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egal din ambele părţi, va fi însărcinată, in cele 15 zile care vor urma de la semnarea acestui tratat, să execute pe teren traseul noii graniţe conform stipulaţiilor precedente. Această comisie va prezida la împărţireaproprietăţii imobiliare şi capitalurilor care până acum au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comunităţilor locuitorilor despărţiţi de noua graniţă. În caz de neînţelegere asupra traseului şi măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligă a se adresa unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru a cărui decizie asupra punctelor în litigiu, să fie considerată ca definitivă.
ARTICOLUL IV
Chestiunile relative la vechea graniţă sârbo-bulgară vor fi reglementate după înţelegerea stabilită între cele două părţi contractante, constatată în Protocolul anexat articolului de faţă.
ARTICOLUL V
Între Regatul Greciei şi Regatul Bulgariei, graniţa va urma conform procesului-verbal încheiat de către delegaţii militari respectivi şi anexat la Protocolul nr. 9 din 25 iulie/7 august 1913 al Conferinţei din Bucureşti, următorul traseu:
Linia de graniţă va pleca de la noua graniţă bulgaro-sârbă pe creasta Belasica planina pentru a ajunge la vărsarea Mestei în Marea Egee. Între aceste două puncte extreme, linia de graniţă va urma traseul arătat pe harta 1/200000 a Statului-Major austriac şi după descriereaanexată articolului de faţă.
O comisie mixtă, compusă din reprezentanţii celor două părţi contractante, în număr egaldin ambele parţi, va fi însărcinată, în cele 15 zile care vor urma de la semnarea acestui tratat, să execute pe teren traseul graniţei, conform stipulaţiilor precedente.
Această comisie va prezida la împărţirea proprietăţii imobiliare şi capitalurilor care până acum au aparţinut în comun judeţelor, comunelor sau comunităţilor locuitorilor despărţiţi de noua graniţă. În caz de neînţelegere asupra traseului şi măsurilor de execuţie, cele două părţi contractante se obligă a se adresa unui al treilea Guvern amic pentru a-l ruga să desemneze un arbitru a cărui decizie asupra punctelor in litigiu, să fie considerată ca definitivă. Rămane bineînţeles ca Bulgaria chiar de acum renunţă la orice pretenţie asupra insulei Creta.
ARTICOLUL VI
Cartierele generale ale armatelor respective vor fi îndată înştiinţate de semnarea prezentului tratat. Guvernul bulgar se obligă a-şi pune armata sa chiar a doua zi după semnare, pe picior de pace. El va trimite trupele în garnizoanele lor, unde se va proceda, în cel mai scurt timp, la trimiterea rezervelor la vatră.
ARTICOLUL VII
Evacuarea teritoriului bulgar, atât cel vechi cât şi cel nou va începe îndata după demobilizarea armatei bulgare, şi se va sfârşi în cel mult 15 zile. În acest răstimp, pentru armata română de operaţii, zona de demarcaţie va fi indicată prin linia Şistov-Lovcea-Turski-Isvor-Glozene-Zlatita-Mircovo-Araba-Konak-Orchania-Mezdra-Vrata-Bercoviţa-Lom-Dunăre.
ARTICOLUL VIII
În timpul ocupaţiei teritoriilor bulgare, diferitele armate vor avea dreptul să rechiziţioneze, plătind în numerar. Vor avea dreptul să întrebuinţeze căile ferate la transportul trupelor şi aprovizionărilor de orice natură, fară nici o indemnizaţie pentru autoritatea locală.
Bolnavii şi răniţii vor fi sub îngrijirea ziselor armate.
ARTICOLUL IX
Îndată după schimbul ratificărilor prezentului tratat, toţi prizonierii de război vor fi în mod reciproc predaţi.
Guvernele Înaltelor Părţi contractante vor desemna fiecare comisari speciali însărcinaţi să primească prizonierii.
Toţi prizonierii aflaţi în puterea unui Guvern vor fi eliberaţi comisarului Guvernului căruia aparţine sau reprezentantului său autorizat, la locul care va fi fixat de părţile interesate.
Guvernele Înaltelor Părţi contractante vor prezenta reciproc unul altuia, cât mai curând după remiterea prizonierilor, o socoteală de cheltuielile ce le-a făcut pentru îngrijirea şi întreţinerea prizonierilor, de la data prinderii sau a predării până la aceea a morţii sau a remiterii. Se va face o compensaţie între sumele datorate de Bulgaria fiecăreia din Înaltele Părţi contractante şi de acelea datorate de acestea Bulgariei, iar diferenţa va fi platită Guvernului creditor imediat după facerea socotelilor de mai sus.
ARTICOLUL X
Acest tratat va fi ratificat şi ratificările se vor schimba la Bucureşti în termen de15 zile sau mai curând dacă se poate.
Pentru care, plenipotenţiarii respectivi l-au semnat şi au pus peceţile lor.
Făcut la Bucureşti, în a douăzeci şi opta zi a lunii iulie/a zecea zi a lunii august în anul 1913.
Alexandru Marghiloman s-a nascut la 27 ianuarie/ 10 februarie 1854 in orasul Buzau. A urmat cursurile Liceului Sf. Sava din Bucuresti, beneficiind concomitant si de supravegherea unor profesori particulari. El va absolvi la Paris Facultatea de Drept si Inalta Scoala de Stiinte Politice , devenind mai apoi doctor in drept la Paris. Intors in tara, dupa timide tatonari in Partidul Liberal condos de Ion C. Bratianu, Marghiloman a optat definitiv pentru tabara politica adversa, a Partidului Conservator, trecand mai intai prin Partidul Constitutional(junimist) condus de Petre P. Carp. Ultimii ani ai vietii, Marghiloman i-a trait in cautari si adaptari din mers la noile realitati romanesti postbelice. A transformat Partidul in Conservator- Progresist, caruia i-a dat un program credibil. Alexandru Marghiloman s-a despartit definitiv de lume la data de 10 mai 1925 lasand dupa dansul o mostenire de mare pret: Note politice, o marturie documentara de larg interes care a aparut dupa decesul sau, in cinci volume, al caror continut remarcabil prin adevarurile redactate au creat vadite disconforturi celor care i-au fost adversari pe scena politica si care nu au putut suporta onestitatea ideilor sale si gandirea rationala dovedita de autorul lor, ceea ce a dus la retragerea cartii din circuitul difuzarii la cititori. Filozoful Nae Ionescu fixa locul memorialistului in viata politica romaneasca, mutand spectaculos acceptiunile epitetului ‘tradator’ cu care fusese gratulat Marghiloman in ultimele decenii ale vietii sale: ‘Negresit, Al. Marghiloman- cu toate suferintele lui tarzii- a fost in vechea viata a elegantei si geometriei noastre politice dinainte de razboi, nu numai un factor de prim ordin dar chiar o forta rezumativa. Marghiloman, caruia in mod stupid i s-a spus , a reusit sa-si merite macar dupa moarte porecla: e un tradator al categoriei umane care il produsese in societatea romaneasca si care-l crescuse asa de bine pentru ea’. Primul volum memorialistic al acestui important om politic contine insemnari destul de sporadice, cuprinzand anii 1912- 13 august 1916, interval de timp ce coincide cu razboaiele balcanice si cu neutralitatea- doua evenimente care au marcat din plin istoria nationala a Romaniei. Este regasit in acest volum conflictul de interese dintre cele mai importante partide politice din perioada antebelica- Partidul Conservator si Partidul Liberal-un episod fiind reprezentat de ‘afacerea tramvaielor’- o sustinuta lupta de principii in contra tendintelor de concentrare a vietii economice a tarii in monopoluri de partid. Alexandru Marghiloman va parasi guvernul lui P.P. Carp si va ocupa portofoliul Finantelor in Guvernul Maiorescu avand sansa de a face parte din Consiliul de Ministri in timpul razboaielor balcanice si al Pacii de la Bucuresti(1913). Marghiloman a fost pentru participarea la razboiul balcanic, considerand ca un asemenea conflict ‘ne poate da cel putin o satisfactie nationala’. De asemenea el marturiseste inainte de izbucnirea razboiului balcanic, ca ‘pe drum spre Buzau am intalnit palcuri de oameni ducandu-se la regimente, voiosi si cu urale’, identificand moralul romanilor in fata unui razboi cu vecina sa, Bulgaria. Mai este specificata in paginile primului volum si ruptura sufleteasca intre Carp si Marghiloman, amicitie ce durase decenii si se sfarsise acum printr-un abandon din partea lui Marghiloman. Marghiloman a prevazut cursul schimbat al evenimentelor politice si i-a intors gestul lui Carp (‘Sire, eu ma ridic cu un om si cad cu un om’, sustinand cauza lui Marghiloman ‘afacerea tramvaielor’) exact pe dos: ‘Eu ma ridic cu un om, dar nu cad cu acel om’. In Primul Razboi Mondial a gasit Romania in fata unei alternative dificile, alianta cu una din puterile beligerante, ori adoptarea unei neutralitati care urmarea o atitudine de expectativa, intrucat o pozitie de angajare a armatei noastre depasea posibilitatile economice si militare ale tarii. In viata politica a conservatorilor vara anului 1914 aduce schimbari inportante deoarece in urma demisiei lui Titu Maiorescu, la 4 iunie, Marghiloman ii va succeda mentorului Junimii la conducerea Partidului Conservator, dar in anul urmator se va produce o scindare a acestei formatiuni politice, deoarece in randurile aderentilor existau diferente in ceea ce priveste oportunitatea intrarii in Primul Razboi Mondial. Omul politic Alexandru Marghiloman s-a situat cu fermitate pe pozitia declararii neutralitatii Romaniei, atitudinea sa constituind un factor determinant in declararea unei asemenea politici de neangajare politica si militara, la Consiliul de Coroana de la Sinaia, desfasurat la Castelul Peles. Marghiloman considera ca ‘orice participare a Romaniei la o actiune diplomatica este subordonata la doua consideratiuni, de la care Guvernul nu poate sa se sustraga: 1.Romania nu poate intra intr-un razboi lung; 2.Romania, din momentul ce a avut un tratat si deci o prietenie pronuntata cu Austria si Germania, nu poate face nimic care intr-un mod premature ar hotara intentiunea ei de a se pronunta pentru una sau cealalta parte’ .Pozitiile exprimate de factorii politici si constitutionali ai tarii au subliniat importanta momentului, atitudinile exprimate dar si justetea sau injustetea opiniilor. Regele Carol I s-a pronuntat in favoarea unei aliante a Romaniei cu Puterile Centrale, excluzand solutia neutralitatii. In cuvantul sau Alexandru Marghiloman s-a dovedit ferm aparator al interesului national, al protejarii dinatiei si a persoanei Regelui Carol I, subliniind pericolele care ameninta atat tara cat si Tronul intr-o eventuala alianta militara cu Puterile Centrale si avertizand: ‘In toata constiinta mea si pe onoarea mea, cred ca cuvantul Regelui nu este angajat. Din contra, procedand astfel cum procedam, acoperim pe Rege. Daca am iesi aici cu Razboiul toata lumea ar zice si nu o vreau. La cea dintai infrangere, Regele ar fi acela care ar fi atacat. Daca noi, oamenii politici, preparam opinia publica, cand vom declara razboi, noi vom fi raspunzatori. Asa inteleg eu sa servesc pe Rege’. A mai pledat convingator pentru respectarea starii de spirit a populatiei deoarece: ‘Daca am face un atare razboi am jigni adanc sentimentul national. De aceea, este mai prudent sa ramanem neutri si mai asteptam, cu atat mai mult cu cat Italia nu s-a pronuntat inca’. Dupa moartea Regelui Carol I, alegerea lui Ferdinand I ca succesor va provoca mari schimbari in chestiunile de politica externa ale Romaniei. Primul volum se incheie hotararea definitiva a lui Ferdinand de a angrena Romania in Primul Razboi Mondial si incercarile lui Titu Maiorescu de a-l face pe monarh sa se razgandeasca. In final Alexandru Marghiloman declara deznadajduit ca ‘sa dea Dumnezeu ca noaptea sa mai aduca vreo povata; nu mai am nici o speranta, nici o iluzie’, exprimand starea de spirit a politicianului in legatura cu intrarea Romaniei in razboi. Potrivit aprecierii scriitorului roman Ioan Adam, aceste ‘Note politice reprezinta: un document omenesc si literar de exceptie. Sarcasmul, inteligenta, profunda cunoastere a sufletului omenesc si a dedesubturilor politicii romanesti, un soi aparte de moralism saint-simonian fac din ele o lectura incitanta. In epoca au deranjat pe multi prin franchete, prin duritatea adevarurilor spuse’.
Celebrul ciclu romanesc al lui Proust, unul din cei mai mari scriitori ai secolului al XX-lea, are drept cadru inalta societate a Frantei de sub cea de-a Treia Rrepublica ( 1871- 1940). Semnificatia istorica, sociala si culturala a acelei ‘Belle Epoque’ este atestata pana si de un scriitor apartinand unui mod de gandire cu totul diferit, Lev Trotki, teoreticianul revolutiei permanente. Referindu-se la aceeasi epoca pe care, desigur, evita sa o califice drept ‘Belle Epoque’, si care a precedat si revolutia rusa, Trotki afirma: ‘Ca o lumina pe cale de a se stinge intr-un nor de fum, aristocratia, clasa fara viitor, dispare aruncand o ultima flacara, brusca si stralucitoare’. In cele ce urmeaza, vor fi prezentate cateva aspecte din ‘Belle Epoque-ul’ romanesc prezentat de trei exponente ale inaltei societati a Europei. Elena Bibescu nascuta Costaki-Epureanu( 1854-1902) era fiica fruntasului politic moldovean si barladean Emanoil Costaki Epureanu si sotia printului George Bibescu, era o piesa importanta in ‘Belle Epoque-ul’ lui Marcel Proust, pe care aceasta l-a cunoscut in salonul ei. Tot in salonul ei din Paris isi va incepe cariera europeana George Enescu. Dupa doi ani de studii musicale la Viena, Elena Costaki- Epureanu se va casatori cu printul George Bibescu. Stabilita la Paris Elena Bibescu frecventa tot ce arta si literatura puteau oferi mai stralucit in privinta inteligentei si talentului. Prietenii ei au fost Ambroise Thomas, Gounod, Stephen Heller. Ea devine una din participantele seratelor musicale foarte restranse si de acces foarte anevoios. In randurile invitatilor, la loc de onoare, contesa de Haussonville nascuta printesa de Broglie, care era nepoata de fiica a doamnei de Stael, faimoasa inamica a lui Napoleon. Se mai afla acolo, printre cei vreo treizeci de invitati, arhitectul Galleon, coleg de studii al lui Alexandru Bibescu. Si cronica artistica a vremii preciza: ‘Cette brillante soiree s’est terminee par un grand souper assis’. Tot de numele Elenei Bibescu sunt legate inceputurile carierei lui George Enescu , pe care l-a ajutat de indata ce a aflat de existenta lui. La un matineu muzical oferit de Elena Bibescu in onoarea ducesei de Vendome, sora regelui Belgiei, gazda la pian si George Enescu la vioara, au executat diferite compozitii. Asistenta, din cele mai alese- ambasadorii Angliei si Rusiei, lordul Monson si printul Urusov, cu sotiile, contesa Tornielli, sotia ambasadorului Italiei, ministrul Romaniei la Paris, contesa de Chateaubriand, marchizul spaniol de Casa Riera. De asemenea dintre personalitatile care au avutposibilitatea de a trece prin salonul sau se numara pictorul Bonnat, artistii Bonnard, Villard, Odillon Redon, muzicienii Massenet, Debussy, contele Wolkenstein. Cu fiecare dintre acestia va ramane prieteni, aceasta dovada procurand-o chiar fiul acesteia, Anton Bibescu ( 1878- 1915). O alta figura importanta a acelor vremuri era Elena Vacarescu. ‘Ambasadoarea sufletului romanesc’( cum au numit-o cu egala admiratie Nicolae Iorga si Camil Petrescu), cu o biografie exceptional de bogata, a trait evenimente si intamplari desfasurate pe un orizont ce ne apare de-a dreptul fabulos, intins de la vatra natala de sub poalele Carpatilor pana in indepartate colturi ale lumii, iar martora lor s-a dovedit a fi inzestrata pe deasupra si cu o memorie fenomenala. Talentul sau poetic este imediat remarcat de catre Sully Prudhomme( primul laureate al premiului Nobel pentru literature) care primeste sa ii dea lectii de poetica si este convins de talentul elevei sale. Cat timp ramane Elena Vacarescu eleva lui Prudhomme, mai capata si alti magistri. Este vorba de alti doi parnasieni, corifeii acestei scoli literare: Jose Maria de Heredia( poet francez, maestrul modern al sonetului francez) si Leconte de Lisle( poet francez, seful cunoscut al curentului parnasian, teoretician al ‘artei pentru arta’ si al interdependentei dintre poezie si stiinta), care o iau, sub generoasa lor ocrotire. Elena Vacarescu se lanseaza ca o poeta autentica si este remarcata si apreciata de celebritatea Sorbonei, Gaston Paris( scriitor francez si savant). Gasindu-se in fata unui talent autentic, gestul de incurajare al celebrului profesor nu se va opri aici. Poeta romana si buchetul ei de inceput sunt luate sub patronajul grijuliu al influentului cerc al oamenilor de litere condusi de Gaston Paris. Ea este admisa in salonul literar de rar prestigiu al ducesei de Rohan, ‘cel mai atragator din Paris si , fara indoiala, din intreaga Europa’. Aici are prilejul sa participle la fructuoase discutii literare intretinute de Francois Coppee, Paul Hervieu, Edmond Rostand, Leon Daudet si alti scriitori de seama; uneori, din lucrarile celor de fata interpreteaza, cu talentul lor fara egal, celebrii actori Sarah Bernhardt, Mounet- Sully, Edouard de Max. Prietenii durabile se incheaga acum cu Maurice Barres( scriitor si om politic francez), Anatole France( laureate al premiului Nobel pentru literatura) si Marcel Proust. La noile sale adrese pariziene( din Avenue Friedland si Rue Washington), Elena Vacarescu incepe sa intretina un salon literar la care participa criticii Jules Lemaitre si Gaston Deschamps, dramaturgul Tristan Bernard si viitorul presedinte al Republicii Franceze, Paul Deschanel. Guvernul roman incredinteaza Elenei Vacarescu onoarea primei misiuni oficiale si anume numirea ei ca membra a delegatiei romane participante la Conferinta de pace de la Paris( ianuarie 1919- ianuarie 1920). Cu aceleasi acreditive face parte din delgatia romana la sedinta de constituire a Societatii Natiunilor din ianuarie 1920. La Geneva, fiica Vacarestilor poate fi vazuta in compania unor personalitati politice stralucite: Edouard Herriot( om politic francez, membru al Partidului republican-radical), Maxim Litvinov( revolutionar si diplomat de cariera sovietic de prima mana), Paul Boncour( politician francez al celei de-a Treia Republici si membru al Partidului Democrat Republican si Social), Aristide Briand ( politician francez, care a ocupat functia de prim-ministru al Frantei si premiat cu premiul Nobel pentru pace), Edvard Benes( lider al miscarii de independenta si al doilea presedinte al Cehoslovaciei), Jan Paderewski( compositor si politician polonez). Elita artistica a Genevei o are de asemenea, in mijlocul ei, alaturi de Paul Valery( scriitor francez, reprezentant al simbolismului tardiv), Anna de Noailles( nascuta printesa Brancoveanu, poeta franceza de origine romana) si Genevieve Tabouis( istoric si jurnalist francez). Paul Valery afla in Elena Vacarescu un entuziast asociat, atunci cand incearca sa mobilizeze, intr-un front activ pe plan modial, pameni de cultura, organizand celebrele Entretiens de sub egida Comitetului permanent al Literelor si Artelor de la Societatea Natiunilor. Elena ia parte alturi de francezii Marie Curie- Sklodowska si Paul Langevin, spaniolii Unamuno si Garcia Morente, portughezul Julio Dantas, britanicul J.B.S. Haldane. Moare la Paris, la 17 februarie 1947, si este inhumata in cripta familiei Vacarestilor din cimitirul Bellu. O alta personalitate a ‘Belle Epoque-ului’, care s-a dinstins prin intreaga ei opera ca o prezenta de o mare noblete de spirit, este Martha Bibescu, fiica lui Ion Lahovary, care a fost ministrul al Romaniei la Paris, si ministru de Externe, si al Smarandei Mavrocordat. Inca din copilarie ea era obisnuita sa petreaca mult timp in randul aristocratiei europene. Astfel in fiecare an, mama ei, doamna Lahovary care ura Bucurestiul si aranja in asa fel incat sa petreaca cel putin patru luni in Franta, impreuna cu fiicele sale. Sotul ei fiind ministru al Afacerilor Externe se va stabili acolo cu familia sa. Descoperit de imparateasa Eugenia pe la sfasitul anilor ’50, Biarritz era cel mai la moda loc de intalnire a lumii mondene a vremii: personalitati ale societatii franceze, aristocrati spanioli, mari duci rusi si o plethora de sud- americani. Englezii in frunte cu printul de Wales, viitorul Eduard al VII-lea au aparut mai tarziu. Pentru mama ei, principala atractie a Biarritz-ului o constituia prezenta reginei Nataliei a Serbiei( o ruda indepartat), care fusese ‘repudiata’ de sotul sau ( Milan I), in 1888. Martha Bibescu va face cunostinta cu Marcel Proust in salonul contesei Greffulhe, verisoara Marthei. Locul era numit Faugourg St. Germain si era denumita ca fiind o fortareata simbolica a unei caste inaccesibile- mai putin un loc si mai mult o stare mentala. Ca si Orasul Interzis din Beijing, era de fapt o societate inchisa, independenta si infumurata. Au fost admisi cativa ‘intelectuali burghezi’, cativa scriitori, istorici, si mai rar, artisti. Familia lui George Bibescu, ca si verii sai, Brancovenii, faceau parte din Faubourg St. Germain datorita legaturilor de familie. Salonul Greffulhe si anturajul sau,care cuprindea nu numai pe Montesquiou, Guiche, Grancont, Chimay, ci si pe cei mai de vaza intelctuali, politicieni si oameni de stiinta, a devenit sediul frecventelor vizite facute de Martha la Paris. Frecventele ei calatorii la Paris, apoi stabilirea definitive in capitala Frantei au favorizat desigur intretinerea unor legaturi intelectuale cu scriitori ca Paul Claudel, Paul Valery, Jean Cocteau, Francis Jammes, Francois Mauriac. Pe de alta parte, aproape toti scriitorii francezi care au vizitat Romania, au fost si oaspetii Marthei Bibescu la castelul Mogosoaia unde locuia, unii dintre ei venind in tara noastra chiar la invitatia personala a scriitoarei. Mentionez printre acestia pe Robert de Flers, Jerome Thaurad, Rene Benjamin, Luis Gillet, Ramon Fernandez, Georges Duhamel. Se stinge din viaţă la 28 noiembrie 1973, la Paris. Ca si moda, curente artistice complexe treceau de la o influenta la alta, si familiile de inalt rang din Romania intelegeau cultura in termeni, inainte de toate, europeni. Totusi, evidentierea de catre ele, atat cat se cuvenea si atunci cand se prezenta ocazia, a componentei romanesti din personalitatea lor a facut ca numele de roman sa nu ramana pierdut in acea stralucita ‘Belle Epoque’ a civilizatiei europene.
In functie de intelepciunea conventionala, nationalismul este un fapt preponderent intalnit in epoca moderna. In mod specific, nu exista nicio indoiala ca cea mai extinsa si dinamica idologie in secolul al XIX-lea in Europa a fost nationalismul. Criza orientala este privita ca parte integranta a acestui fenomen la nivel European. Cresterea nationalismului este privita ca o amenintare pentru intreg Imperiul Otoman. Asistam catre sfarsitul secolului la o recrudescenta a agitatiei nationalitatilor. In provinciile armene violentele, care exista in stare endemica, se agraveaza brusc la sfarsitul anului 1894, in regiunea Sasun. Timp de doi ani, acetele de rebeliune si cele de represiune se vor succeda in Anatolia orientala si la Istanbul, aratand forta nationalismului armean. In Balcani, comitetele revolutionare trec la actiune cam in aceeasi perioada: Organizatia revolutionara interna a Macedoniei(1893) este urmata curand de o organizatie, fara a uita Etnike Hetairia greceasca si organizatiile sarbesti, care revendicau toate acelasi teritoriu. In insula Creta, care se bucura din 1868 de un statut de autonomie, comitetele cretane lucreaza in accord cu Etnike Hetairia pentru alipirea insulei la Grecia si de aceea in mai 1886, Creta cade prada unei revolte generalizate. Din cele trei probleme reapar catre 1895, numai problema cretana va fi rezolvata rapid. La inceputul lui 1897, guvernul grec este antrenat de elanul aspiratiilor asupra Cretei si a Macedoniei intr-un razboi impotriva otomanilor, care se transforma repede intr-un dezastru pentru armatele grecesti( mai-iunie 1897). Victoria militara a otomanilor, care inseamna mult pentru prestigiul sultanului si care demonstreaza eficacitatea consilierilor militari germani, dar care nu va putea fi transformata intr-un succes diplomatic, caci Puterile impun pentru Creta o autonomie sub control european. Chiar daca drapelul turcesc este mentinut in mod symbolic, Creta este pierduta pentru Imperiul Otoman si va incepe exodul musulmanilor din insula catre vestul Anatoliei. In ceea ce priveste Macedonia, aceasta va ramane otomana pana in 1912, insa cu pretul unor greutati. Un teritoriu care se intinde de-a lungul Balcanilor din Albania pana in Tracia, si care cuprinde trei provincii: Kosovo, Monastir si Salonic. Un teritoriu pentru patru state, Serbia, Bulgaria, Grecia si Imperiul Otoman, fara a uita Romania, care se intereseaza de minoritatea valaha, sau de aparitia unui nationalism propriu macedonean, care respinge pretentiile tuturor statelor vecine. De la sfarsitul secolului al XIX-lea, Macedonia devine teatrul unor confruntari sangeroase intre membrii comitetelor revolutionare ( komitaci). Metodele teroristilor merg pana la masacrarea unor sate intregi pana la spectaculoase atacuri de trenuri trecand prin rapiri pentru rascumparari, incendierea moscheilor si a bisericilor, atacuri armate. Suveranitatea otomana este mentinuta, desi din ce in ce mai precaram prin jocul Puterilor din Balcani, care nu vor sa isi assume riscul unor confruntari. In doua randuri, Austro-Ungaria si Rusia, care sunt cele doua puteri direct interesate de evolutia din Balcani, ajung la o intelegere pentru mentinerea statu quo-ului: prima data, la Sankt Petersburg in 1897, si a doua oara, in 1903, la Murzsteg, unde Franz Joseph si Nicolae al II-lea organizeaza un program de reforme pentru Macedonia, care prevedea printre altele, crearea unei jandarmerii internationale. Abdul-Hamid va reusi sa mentina Macedonia sub suveranitatea otomana, insa nu fara o revarsare de violenta sin u fara o ingerenta din ce in ce mai mare a puterilor europene. La sfarsitul secolului al XIX-lea insa, ingrijoratoare pentru statul otoman pare in special evolutia miscarii nationale armene. De la jumatatea secolului, societatea armeana s-a schimbat profound. Ea a cunoscut o desteptare nationala marcata prin dezvoltarea unei retele de scoli moderne, trimiterea tinerilor armeni in Europa, inmultirea cartilor si a ziarelor editate in armeana. In estul Anatoliei, in randul populatiei armene circula petitii, izbucnesc insurectii, inca localizate, ca cea de la Zeytun din 1862. Aceste elemente, pe care le putem observa la originile nationalismului armean ( dezvoltarea scolilor, reinnoire literara, agitatie) le regasim in punctele de pornire a tuturor miscarilot nationale din imperiu. Un fapt care trebuie notat este ca armenii, fara indoiala mai mult decat oricare alta minoritate nemusulmana, sunt integrati in structura politica si administrative a statului. De la insurectia greceasca, care a avut drept rezultat reducerea semnificativa a influentei grecilor din imperiu, armenii ocupa un rol important in personalul politic atasat Palatului sau Portii. Ei sunt numerosi si in institutiile locale infiintate prin legea din 1864. O alta trasatura care da originalitate problemei armene este tipul de contacte pe care populatia armeana le intretine cu exteriorul. Ei sunt legati de existenta unei diaspore armene deja vechi in Europa, care dispune de centre de cultura nationala stralucit , ca cel pe care Mekhitaritii l-au fondat la Venetia. Pe de alta parte, relatiile cu Caucazul si legaturile cu armenii din Rusia sunt stranse. Incepand din 1878, problema armeana se internationalizeaza, iar miscarea nationala se radicalizeaza. Radicalizarea miscarii nationale armene dupa 1878 este legata in mare parte de analiza facuta de intelctualii armeni in privinta independentei bulgare: aceasta a fost obtinuta datorita interventiei Europei, desigur, insa mai ales datorita metodelor violente ale ‘comitetelor’ revolutionare: partidul Armenakan infiintat la Van si inca doua partide care aveau putine legaturi cu Armenia turceasca. Pentru sultan, problema armeana este o problema de nationalitate care se adauga problemelor grecesti, sarbe, bulgare. Vazuta din perspective teritoriala, problema armeana este cea a Anatoliei in general, si in particular a Anatoliei orientale. Dupa 1878, Anatolia orientala este amenintata din exterior de rusi si de englezi, iar din interior, de armeni. De aceea in 1891, Abdul-Hamid creeaza regimentele Hamidye, dupa modelul cazacilor din Rusia. Aceste regimente nu reusesc sa impiedice efervescenta revolutionara care sfarseste in doi ani de agitatii si violente, in 1894-1896. Cosecintele acestor ani de agitatii si tulburari sangeroase sunt importante. Miscarea nationala armeana traverseaza o criza profunda. Alegerea unei ideologii socialiste, recurgerea la terrorism si violenta au indepartat burghezia armeana din Istanbul. Cat despre Abdul-Hamid, el a reusit, nu fara brutalitate, sa slabeasca miscarea nationala armeana. Aproape 100000 de armeni iau drumul exilului catre Transcaucazia sau America. Un zid de neincredere si ostilitate ii separa de acum incolo pe crestini si musulmanii din estul Anatolian. O alta problema a nationalitatilor in zona Balcani, este ceea a Bosniei si a Hertegovinei. Prin hotararile tratatului de la Berlin, Bosnia si Hertegovina ramaneau, in ciuda pretentiilor Imperiului Habsburgic, drept parte integranta din Imperiul Otoman. Monarhia habsburgica considera stapanirea asupra Bosniei si Hertegovinei ca ceva absolute essential, in special dupa urcarea regelui Peter Caragheorghevici pe tron, ceea ce insemna ca Belgradul avea acum un regim prorus. Pregatiri pentru anexarea celor doua provincii la Austro-Ungaria, au fost facute nu numai in cooperare cu Bulgaria, ci si cu Rusia. Intelegerea dintre Rusia si Austro-Ungaria se va finaliza cu acceptarea anexarii provinciilor in schimbul efectuarii unei schimbari a satutului stramtorilor in favoarea Rusiei. In urma unor neintelegeri se va declansa o criza diplomatica. In ciuda ocupatiei habsburgice, nationalistii continuasera sa considere Bosnia si Hertegovina ca fiind iredenta lor. Mai exista si speranta ca aceste provincii sa fie alipite Serbiei avand in vedere ca Imperiul Otoman decade. Presa sarba si unii conducatori politici cereau sa se mentina o atitudine de sfidare, de refuz a acceptarii actiunii habsburgice. Sarbii vor astepta ajutorul Rusiei, dar guvernul sarb a fost fortat sa cedeze dupa 5 luni de rezistenta. Problemele imediate, adica pe de o parte anexarea, iar pe de alta parte infiintarea Bulgariei independente, au fost in cele din urma oficializate pe baza unor negocieri intre Constantinopol, Sofia si Viena. In schimb, Poarta a primit o despagubire materiala precum si Sanjak-ul Novi Pazar, care astfel reintra sub controlul otoman deplin. Pentru statele balcanice si puterile europene lucrul cel mai insemnat din aceasta criza a fost ca ea a marcat sfarsitul cooperarii dintre monarhia habsburgica si Rusia, care incepuse in 1897. Natiunile balcanice s-au dovedit doritoare de a participa la acest plan, doar ca ele doreau sa isi stabileasca singure propriile lor obiective diplomatice.
Conservatorismul este una din cele trei ideologii politice semnificative in Occidentul ultimilor doua veacuri, alaturi de liberalism si socialism. Conservatorismul nu are principii sau, daca are, acestea sunt perfecte tautologii. Cel mai faimos dicton conservator, acela al vicecontelui Falkland spune ca: ‘atunci cand nu este necesar sa schimbi nimic, este necesar sa nu schimbi nimic’. Dictonul conservator nu interzice schimbarea in sine, ci numai schimbarea inutila si inoportuna adica acea modificare impusa nu de realitatea sociala, ci de proiectele unei imaginatii necontrolate. Termenul de ‘conservator’, in sens politic, a aparut mai intai in Franta, sub Restauratie. In 1818 Chateaubriand chiar editeaza un ziar cu numele de ‘Le Conservateur’. In Anglia termenul de ‘conservative party’ apare mai intai intr-un articol al lui J.W. Crocker in ianuarie 1830 si cam in aceeasi ani incepe sa fie uzitat in Germania, ulterior in toata Europa si in America. Continutul sau e diferit in diferitele parti ale Europei. In Franta a avut o existenta efemera si dupa instaurarea Republicii a III-a conotatia lui a fost peiorativa, fiind asemanata cu o atitudine politica retrogradata. In Anglia termenul a fost unul essential al vietii publice. Evident, si pentru ca a fost legat de un partid numit astfel, care n-a incetat sa guverneze in secolele XIX si XX. In America, in secolul al XIX-lea, termenul e doar ocazional intrebuintat. Ulterior folosirea sa devine uzuala, dar continutul sau are o conotatie destul de contradictorie. Termenul de ‘conservator’ are pentru cei mai multi un sens denigrator. O denigrare promovata deopotriva de liberalismul si democratia triumfatoare si de ideologiile de stanga si extrema stanga, care au impus experiente politice,economice, sociale si culturale. Termenul de ‘conservatorism’ a servit ca antiteza a progresului si a devenit mai mult sau mai putin o insulta. In lumea academica folosirea termenului nu a fost cu mult mai putin confuza decat in vocabularul politic. Cele mai reusite analize ale conservatorismului, in sens constructive, vin din cultura germana si britanica. Conservatorismul a avut cele mai bune conditii de manifestare in Marea Britanie. Aici dezvoltarea istorica a fost fara o ruptura semnificativa din 1608. N-a fost bulversata de revolutii, de chestiunea dinastica. Conservatorismul britanic se incadreaza intr-un regim stabilit, caruia ii apara caracterul aristocratic. In Anglia este ignorat anticlericalismul, atat de important in Franta. Conservatorismul e mai putin radical si intransigent, mai mult pragmatic si foarte capabil sa se adapteze. In Europa conservatorismul s-a acomodat cel mai bine in mediul britanic. E de altfel, un current nascut in Europa, dintr-o experienta istorica singulara. El a cunoscut o raspandire si in America, dar mai mult in secolul al XX-lea, sub forma unui neoconservatorism. Experienta revolutiei americane este alta decat a revolutiei franceze. De aceea sunt cercetatori care considera conservatorismul american exclusive un neoconservatorism dezvoltat de o realitate proprie. Ca si liberalismul, conservatorismul isi are si el radacinile in revolutia franceza. Este reactia sociala, politica, intelectuala la acest remarcabil eveniment. Revolutia a creat conditiile sociale si politice care au determinat aparitia conservatorismului. Elementele esentiale ale conservatorismului sunt precizate inca de Edmund Burke. Contrarevolutia este primul dintre ele. Burke face un adevarat rechizitoriu rupturii provocate ‘lantului de istorie’ de catre revolutia franceza. O revolutie pe care o vede complet deosebita de cea engleza din 1688. Cea din urma substituise o monarhie alteia sin u instaurase o alta suveranitate, ci noi reguli in raportul de putere dintre popor si rege. In numele unei dezvoltari istorice naturale, Burke si gandirea conservatoire din orice timp condamnau revolutia, considerate exclusive ca o rupture. Continuandu-l pe Burke, aceeasi idee va fi sustinuta de cele mai importante contributii contrarevolutionare franceze: ‘Teoria puterii politice si religioase’ din 1796, a lui de Bonald si ‘Consideratii asupra Frantei’, din 1779, a lui de Maistre. Lui Burke, de Maistre si de Bonald li se adauga Charles Mauras, care contribuie essential la mentinerea curentului conservator in Franta, unde la sfarsitul secolului al XIX-lea era pe cale de a se stinge, redus fiind la apararea unor institutii tutelare: armata, biserica, proprietatea. Maurras pledeaza pentru o monarhie traditionala, considerand ca Franta a fost mare cat a fost monarhie, condamna democratia si parlamentarismul, si leaga temele fundamentale ale conservatorismului de nationalism. Cei patru ganditori conservatori importanti au conturat ideile principale ale conservatorismului politic. Potrivit conservatorismului, omul era limitat , apt doar de fapte concrete, particulare. Pretentia unei ratiuni moderne in numele careia ar actiona omul provine dintr-un orgoliu nemasurat. Intelepciunea indeamna la modestie, la supunere in fata providentei si in fata experientei aduse de secolele precedente. Puterea este exterioara individului. Democratia nu e constienta de acest adevar, isi distruge propria sa autoritate care ii permitea stapanirea pasiunilor si nu poate asigura principiul de legitimitate din moment ce nu e independenta de vointele umane. Conservatorismul reproseaza atat liberalismului, cat si social-democratiei, marile doctrine politice ale modernitatii(doctrine care au radacini comune in proiectul rationalist al iluminismului), ca pledeaza pentru asezarea vietii comunitare pe bazele aranjamentelor ‘rationale’ deliberate- institutii, structuri de organizare, reglementari normative, juridice, politice sau morale- deduse din abstractii intelectualiste: principii, idealuri, teorii. Adevarata fundatie a societatii sunt insa formele de viata, de sensibilitate si atitudine fixate prin traditie, care sustin consensul public necesar oricarui aranjament deliberat; acolo unde aceasta fundatie lipseste, toate aranjamentele ‘rationale’, impuse voluntary, toate ideile sau valorile promovate deliberat esueaza, reducandu-se la simple ‘forme fara fond’. De aceea conservatorismul isi concentreaza efortul nu asupra constructiei unor modele ideale de aranjament social ‘rational’, a conceperii de norme, reguli, principii, idealuri care sa guverneze existenta sociala ci asupra obiectivului pragmatic al dezvoltarii si optimizarii formelor de viata materiala sau spirituala. Politicianul conservator nu are nevoie nici de principii calauzitoare, nici de proiecte optimale de organizare sociala si nici de ‘rezervoare de solutii’ la probleme; el se conduce dupa convingerea ca nu exista solutii ‘de-a gata’, prefabricate, la probleme ale comunitatii omenesti, nici principii universale de rezolvare a acestora. Principiile ‘rationale’ propuse de liberalism sau de alte doctrine politice au, din perpectiva conservatoire, valabilitate limitata si locala.
ce sa vizionam - 'An education', regizat de Lone Scherfirg (cu Carey Mulligan); ce citim - 'O iubire a lui Swann', scrisa de Marcel Proust; ce mancam - 'mancare de linte cu soia', sa mai schimbam fasolea cu ciolanu'; ce bem - 'granini '; ce ascultam - 'feeling better', de la The teenagers.
Stau in camera si vegetez cu o carte de istorie a Romanilor comunisto-plicticoasa si cu un ceai verde de la Kaufland, in loc sa petrec si eu weekendurile asa cum petrece parizianul cu 400 si ceva de spectacole, petreceri pe zi. Pe culoar studentii eminenti stau si se cultiva cu doze, peturi, sticle, damigene, si cu restul artileriei din dotare desigur oferindu-ne un fond sonor de calitate superioara, si o atmosfera de salon parizian. Orice as spune tot la parizienii astia revin. Asta e ! Iasi-ul a murit, traiasca PARISUL!
Eu de mos Nicolae imi doresc sa am ceva productiv de facut o zi mai tarziu, pentru a nu fi silit sa ma duc sa votez cu doua eminente cenusii ale trecutului. Dupa accea, imi doresc sa nu ninga, pentru ca sa nu fiu nevoit sa mai platesc gazele exorbitant de scumpe de la conu' Putin. Imi mai doresc sa imi fie rotunjita nota la domnul profesor de arte la partial, pentru a nu fi obligat sa invat iara non-stop materia care si asase uita odata cu trecerea timpului. De mos Nicolae vreau sa tin post. De mos Nicolae vreau multe si marunte. Multe ne dorim, putine facem!
Locul 5 - 'CSI- Las Vegas'(avand in distributie pe Marge Helgenberger si William Petesen); Locul 4 - 'House M.D.'(doctor house) (cu Hugh Laurie si Lisa Eldestein); Locul 3 - 'The Sopranos' ( James Gandolfini si Edie Falco); Locul 2 - '30 ROCK' ( Tina Fey si Alec Baldwin); Locul 1(cu coronita) - 'MAD MEN' ( Jon Hamm si Christina Hendricks). Vizionare placuta!
