Realpolitik vs. Nationalpolitik

In functie de intelepciunea conventionala, nationalismul este un fapt preponderent intalnit in epoca moderna. In mod specific, nu exista nicio indoiala ca cea mai extinsa si dinamica idologie in secolul al XIX-lea in Europa a fost nationalismul. Criza orientala este privita ca parte integranta a acestui fenomen la nivel European. Cresterea nationalismului este privita ca o amenintare pentru intreg Imperiul Otoman.
Asistam catre sfarsitul secolului la o recrudescenta a agitatiei nationalitatilor. In provinciile armene violentele, care exista in stare endemica, se agraveaza brusc la sfarsitul anului 1894, in regiunea Sasun. Timp de doi ani, acetele de rebeliune si cele de represiune se vor succeda in Anatolia orientala si la Istanbul, aratand forta nationalismului armean. In Balcani, comitetele revolutionare trec la actiune cam in aceeasi perioada: Organizatia revolutionara interna a Macedoniei(1893) este urmata curand de o organizatie, fara a uita Etnike Hetairia greceasca si organizatiile sarbesti, care revendicau toate acelasi teritoriu. In insula Creta, care se bucura din 1868 de un statut de autonomie, comitetele cretane lucreaza in accord cu Etnike Hetairia pentru alipirea insulei la Grecia si de aceea in mai 1886, Creta cade prada unei revolte generalizate.
Din cele trei probleme reapar catre 1895, numai problema cretana va fi rezolvata rapid. La inceputul lui 1897, guvernul grec este antrenat de elanul aspiratiilor asupra Cretei si a Macedoniei intr-un razboi impotriva otomanilor, care se transforma repede intr-un dezastru pentru armatele grecesti( mai-iunie 1897). Victoria militara a otomanilor, care inseamna mult pentru prestigiul sultanului si care demonstreaza eficacitatea consilierilor militari germani, dar care nu va putea fi transformata intr-un succes diplomatic, caci Puterile impun pentru Creta o autonomie sub control european. Chiar daca drapelul turcesc este mentinut in mod symbolic, Creta este pierduta pentru Imperiul Otoman si va incepe exodul musulmanilor din insula catre vestul Anatoliei.
In ceea ce priveste Macedonia, aceasta va ramane otomana pana in 1912, insa cu pretul unor greutati. Un teritoriu care se intinde de-a lungul Balcanilor din Albania pana in Tracia, si care cuprinde trei provincii: Kosovo, Monastir si Salonic. Un teritoriu pentru patru state, Serbia, Bulgaria, Grecia si Imperiul Otoman, fara a uita Romania, care se intereseaza de minoritatea valaha, sau de aparitia unui nationalism propriu macedonean, care respinge pretentiile tuturor statelor vecine.
De la sfarsitul secolului al XIX-lea, Macedonia devine teatrul unor confruntari sangeroase intre membrii comitetelor revolutionare ( komitaci). Metodele teroristilor merg pana la masacrarea unor sate intregi pana la spectaculoase atacuri de trenuri trecand prin rapiri pentru rascumparari, incendierea moscheilor si a bisericilor, atacuri armate. Suveranitatea otomana este mentinuta, desi din ce in ce mai precaram prin jocul Puterilor din Balcani, care nu vor sa isi assume riscul unor confruntari. In doua randuri, Austro-Ungaria si Rusia, care sunt cele doua puteri direct interesate de evolutia din Balcani, ajung la o intelegere pentru mentinerea statu quo-ului: prima data, la Sankt Petersburg in 1897, si a doua oara, in 1903, la Murzsteg, unde Franz Joseph si Nicolae al II-lea organizeaza un program de reforme pentru Macedonia, care prevedea printre altele, crearea unei jandarmerii internationale. Abdul-Hamid va reusi sa mentina Macedonia sub suveranitatea otomana, insa nu fara o revarsare de violenta sin u fara o ingerenta din ce in ce mai mare a puterilor europene.
La sfarsitul secolului al XIX-lea insa, ingrijoratoare pentru statul otoman pare in special evolutia miscarii nationale armene. De la jumatatea secolului, societatea armeana s-a schimbat profound. Ea a cunoscut o desteptare nationala marcata prin dezvoltarea unei retele de scoli moderne, trimiterea tinerilor armeni in Europa, inmultirea cartilor si a ziarelor editate in armeana. In estul Anatoliei, in randul populatiei armene circula petitii, izbucnesc insurectii, inca localizate, ca cea de la Zeytun din 1862. Aceste elemente, pe care le putem observa la originile nationalismului armean ( dezvoltarea scolilor, reinnoire literara, agitatie) le regasim in punctele de pornire a tuturor miscarilot nationale din imperiu. Un fapt care trebuie notat este ca armenii, fara indoiala mai mult decat oricare alta minoritate nemusulmana, sunt integrati in structura politica si administrative a statului. De la insurectia greceasca, care a avut drept rezultat reducerea semnificativa a influentei grecilor din imperiu, armenii ocupa un rol important in personalul politic atasat Palatului sau Portii. Ei sunt numerosi si in institutiile locale infiintate prin legea din 1864.
O alta trasatura care da originalitate problemei armene este tipul de contacte pe care populatia armeana le intretine cu exteriorul. Ei sunt legati de existenta unei diaspore armene deja vechi in Europa, care dispune de centre de cultura nationala stralucit , ca cel pe care Mekhitaritii l-au fondat la Venetia. Pe de alta parte, relatiile cu Caucazul si legaturile cu armenii din Rusia sunt stranse.
Incepand din 1878, problema armeana se internationalizeaza, iar miscarea nationala se radicalizeaza. Radicalizarea miscarii nationale armene dupa 1878 este legata in mare parte de analiza facuta de intelctualii armeni in privinta independentei bulgare: aceasta a fost obtinuta datorita interventiei Europei, desigur, insa mai ales datorita metodelor violente ale ‘comitetelor’ revolutionare: partidul Armenakan infiintat la Van si inca doua partide care aveau putine legaturi cu Armenia turceasca. Pentru sultan, problema armeana este o problema de nationalitate care se adauga problemelor grecesti, sarbe, bulgare. Vazuta din perspective teritoriala, problema armeana este cea a Anatoliei in general, si in particular a Anatoliei orientale. Dupa 1878, Anatolia orientala este amenintata din exterior de rusi si de englezi, iar din interior, de armeni. De aceea in 1891, Abdul-Hamid creeaza regimentele Hamidye, dupa modelul cazacilor din Rusia. Aceste regimente nu reusesc sa impiedice efervescenta revolutionara care sfarseste in doi ani de agitatii si violente, in 1894-1896. Cosecintele acestor ani de agitatii si tulburari sangeroase sunt importante. Miscarea nationala armeana traverseaza o criza profunda. Alegerea unei ideologii socialiste, recurgerea la terrorism si violenta au indepartat burghezia armeana din Istanbul. Cat despre Abdul-Hamid, el a reusit, nu fara brutalitate, sa slabeasca miscarea nationala armeana. Aproape 100000 de armeni iau drumul exilului catre Transcaucazia sau America. Un zid de neincredere si ostilitate ii separa de acum incolo pe crestini si musulmanii din estul Anatolian.
O alta problema a nationalitatilor in zona Balcani, este ceea a Bosniei si a Hertegovinei. Prin hotararile tratatului de la Berlin, Bosnia si Hertegovina ramaneau, in ciuda pretentiilor Imperiului Habsburgic, drept parte integranta din Imperiul Otoman. Monarhia habsburgica considera stapanirea asupra Bosniei si Hertegovinei ca ceva absolute essential, in special dupa urcarea regelui Peter Caragheorghevici pe tron, ceea ce insemna ca Belgradul avea acum un regim prorus. Pregatiri pentru anexarea celor doua provincii la Austro-Ungaria, au fost facute nu numai in cooperare cu Bulgaria, ci si cu Rusia. Intelegerea dintre Rusia si Austro-Ungaria se va finaliza cu acceptarea anexarii provinciilor in schimbul efectuarii unei schimbari a satutului stramtorilor in favoarea Rusiei. In urma unor neintelegeri se va declansa o criza diplomatica. In ciuda ocupatiei habsburgice, nationalistii continuasera sa considere Bosnia si Hertegovina ca fiind iredenta lor. Mai exista si speranta ca aceste provincii sa fie alipite Serbiei avand in vedere ca Imperiul Otoman decade. Presa sarba si unii conducatori politici cereau sa se mentina o atitudine de sfidare, de refuz a acceptarii actiunii habsburgice. Sarbii vor astepta ajutorul Rusiei, dar guvernul sarb a fost fortat sa cedeze dupa 5 luni de rezistenta.
Problemele imediate, adica pe de o parte anexarea, iar pe de alta parte infiintarea Bulgariei independente, au fost in cele din urma oficializate pe baza unor negocieri intre Constantinopol, Sofia si Viena. In schimb, Poarta a primit o despagubire materiala precum si Sanjak-ul Novi Pazar, care astfel reintra sub controlul otoman deplin. Pentru statele balcanice si puterile europene lucrul cel mai insemnat din aceasta criza a fost ca ea a marcat sfarsitul cooperarii dintre monarhia habsburgica si Rusia, care incepuse in 1897. Natiunile balcanice s-au dovedit doritoare de a participa la acest plan, doar ca ele doreau sa isi stabileasca singure propriile lor obiective diplomatice.